Ion Lazar

”Cum să definim această artă, această pictură care nu ezită să se angajeze pe traiectoria altora – şi pe măsură ce avansează, căile parcurse de marile spirite ale conştiinţei artistice universale încep din ce în ce mai mult să poarte numele pictorului din această expoziție? Aceasta este cea mai bună dovadă de siguranţă, de încredere în propria vocaţie şi care se confirmă cu fiecare pas pe care îl face Ion Lazăr” - Octavian Barbosa, 1992

”Arta hieratică a lui Ion Lazăr vine şi din temperamentul lui liniştit, profund. Nu are, ca om, mişcări de prisos, dezordonate, ori ieşiri umorale nestăpânite. Acest echilibru îi şi dă o seriozitate pe care suntem obişnuiţi s-o întâlnim la vârstele târzii. Asta nu înseamnă că şi-a pierdut inocența. Ba din contră, are toate şansele să şi-o păstreze mult timp de-aici înainte. Pictura sa are inteligenţa mâinii bine exersate, dar şi tremurul imprevizibil al neaşteptatului. La el, ştirile sufleteşti sunt ştiri de ochi (după o vorbă celebră), ceea ce nu e puţin lucru, şi care constă în a ajunge mult mai repede la esenţă, la idee” - Costache Olăreanu.

”De curând, am văzut în atelierul modest ca spaţiu, dar bogat în starea spirituali artistici, a lui Ion Lazăr, nenumărate studii în desen și culoare și mai ales admirabile transpuneri picturale inspirate cu talent și de cea mai aleasă exprimare tehnici artistici după Ilustre Icoane și mirifice stampe japoneze, precum și câteva lucrări după marea pictură indiană. Aceste inspirate prelucrări ale lui Ion Lazăr, pictor cu o aleasă educaţie artistică, poartă în ele ritmuri liniare și coloristice cu înălţimi ale purităţii şi viziunii de har, care ne iluminează sufletele atunci când privim și admirăm oricare dintre aceste împliniri. Ele sunt ipostaze artistice, care ascund în facerea lor o exemplară cunoaştere și pricepere, de a comenta cu talent capodopere din Inepuizabila Istorie a Artei” – Vasile Grigore.

”Ion Lazăr a intuit servituţile lucrului de interpret, fie chiar foarte avizat, și a adăugat o dificultate de ordin tehnic. Un filtru raţional într-un demers de durată.

Transpunerea pe sticlă a unor imagini din școala Ukiyo-e i-a arătat, mai degrabă, ce nu-i e dat să ajungă niciodată decât ce-i e cu adevărat destinat. Exercițiul i-a dezvăluit însă un mod de a citi desenul extrem-oriental în folosul europeanului: totul aici e cunoscut, totul e altfel decât cunoaştem. Nu e deloc simplu de descris tehnologia picturii pe sticlă (nu a celei populare, ci a picturii semnate de Ion Lazăr) − între altele, și pentru că astfel nu s-a mai lucrat − cu tempera pe suporturi cu o chimie specială. Să nu uităm că Ion Lazăr e asistent la cursul de restaurare al Academiei de Arte. Pentru el, analiza tehnicilor e o continuă provocare, iar răspunsul, o provocare în plus” – Tudor Octavian

”Atent structurat, albumul lui Ion Lazăr poate părea doar o selecție de date biografice și judecăți de valoare, susținute de un semnificativ argument iconografic. În realitate, mai presus de orice, toate aceste componente se dovedesc a fi mărturia unei intense arderi omenești. Total și necondiționat dedicată picturii. Nu unei picturi anume, unei tensiuni sau mode, ci absolutului pictural. Ceea ce echivalează cu acea aspirație unică și unitară care definește vocația autentică, dincolo de areale culturale, particularități subiective și cronologii. Dezvoltată sub zodia dorinței de sinteză, pictura lui Ion Lazăr reprezintă un caz unic, solitar în contextul autohton. Poate și dincolo de el. Transcendența rafinată și ezoterică a picturii bizantine, eleganța caligrafiei și puritatea coloritului din miniatura persană, rafinata caligrafie și metafizica spațiului atemporal, proprii stampei japoneze, și profunzimile culorii materiale din pictura europeană sunt explorate în căutarea unui numitor comun. Din perspectiva intelectuală și empatică sub semnul căreia s-a desfășurat existența lui Ion Lazăr, ele se reunesc printr-o superioară mistică a materiei spiritualizate. Discret până în pragul anonimatului, dedicat și rafinat profesionist, solitar și intransigent, el ne dăruiește mesajul unei opere deschise, ca pe o taină ce nu se dezleagă decât trăind-o” - Virgil Mocanu, ianuarie 2015

”Uluitoare a fost capacitatea lui Ion Lazăr, respectând smerit taina lumii reinventate a picturii, de-a o figura puternic și clar, asemenea unor conotații culturale evanescente.

Un drum de la clocotul emoțional nativ la serenitatea conceptului vizual – cum spunea el –, îndărătul căruia trăiește intens magma visului și dorința de frumos, al nepotolitei sete de lumină. De o smerită și neverosimilă modestie – în toată cariera sa de pictor, profesor, medic restaurator, analist plastic, Ion Lazăr și-a ales, cu înțelepciune, un loc privilegiat, un anume loc, care i-a permis să judece și să analizeze sever, dar elevat și rodnic, istoria, literatura și filosofia artei plastice, dar mai cu seamă faptele corifeilor.

A deținut capacitatea extraordinară de-a uni, printr-un fir al gândului, magic și de extraordinară intuiție, zvonul trecutului, al universalului, cu realitatea prezentului și cu previziunea viitorului. Un nonconformist care a elogiat valorile clasice cu o cordială înțelegere și o distincție a firescului, pe care numai omul izbăvit și de orgoliu și de umilință le-a putut dobândi.

Sever cu sine, mai mult decât cu ceilalți, el s-a situat, prin fervoarea cu care și-a construit opera – de la reprezentarea plastică, precum o descriere a miraculosului existenței, până la restaurarea de facto a unor capodopere – în categoria misionarilor a căror perseverenţă înalță catedrale ale spiritului” - Dorana Coșoveanu, 2015

Autobiografie solarizată

Cred că am ales pictura – deşi fratele meu e matematician – pentru că am crescut în miros de terebentină, printre pânze şi cartoane albe, eboşate, pictate, printre culori de ulei şi albume care conţineau toată istoria artei de la origini până în prezent, de la Altamira şi Lascaux, până la Vasarely, Pollock și De Kooning. Toate acestea m-au atras mai mult decât orice altceva.În şcoala primară îi rugam pe părinţi să se mai lipsească de câte un mic carton proaspăt preparat şi de câteva culori stoarse din nişte tuburi fermecate şi aşternute pe o paletă improvizată dintr-un alt carton; după ce se usca, pictam şi pe verso.Pe la 13 ani am izbutit să însăilez un fel de autoportret uşor naiv, dar foarte „fauve”, care le-a atras atenţia părinţilor mei. Atunci, tata mi-a spus: „Dacă vrei să te ocupi serios de pictură, începe să desenezi!”. În consecinţă, am luat un cărbune de tei, o hârtie întinsă în piuneze pe planşetă şi câteva mici albume cu civilizaţia Greciei antice şi cu statuile Renaşterii italiene şi am început să desenez, străduindu-mă să redau cât mai bine proporţiile, volumele, caracterul.Părinţii păreau că îmi ignoră aplecarea, aşteptând de la mine rezultate bune la învăţătură. Într-o zi am auzit-o pe mama spunându-i tatălui meu: „Să ştii că desenele astea sunt mai bune decât ale unora dintre studenţii mei”. Aveam atunci 16 ani. Urmarea a fost că am primit încontinuare cărbune, hârtie de desen şi un colţ de lucru pe veranda din prelungirea atelierului tatălui meu.Ei erau pe mai departe zgârciţi în îndrumări, pentru că voiau să aibă certitudinea vocaţiei mele într-o meserie ale cărei vicisitudini le cunoşteau prea bine, ştiind că e un fel de „meserie de lux” în acele vremuri. Asta însă nu i-a împiedicat să mă înveţe să-mi spăl pensulele, să-mi curăţ paleta şi să fac curat la locul de lucru. Ba mai mult, mi-au arătat cum se întind pânzele pe şasiu, cum se prepară cartoanele, cum se „fixează” desenele în cărbune.Apoi le-am cerut să mă lase să dau examen la „Tonitza”; au acceptat destul de greu şi cu strângere de inimă. Probabil că, dacă nu m-ar fi susţinut mama, tata n-ar fi fost de acord. Îmi aprecia rezultatele cu sinceritate, dar îl incomoda gândul că unii confraţi ar fi putut gândi: „Ia te uită, până şi Lazăr şi-a dat băiatul la Arte!”.Am ajuns totuşi acolo, iar vreme de patru ani, dânşii n-au mai ştiut ce lucrez. Apropiindu-se admiterea la facultate, m-au supus unei probe de studiu. Tata, în special, a fost îngrozit: „Înainte de liceu lucrai mai bine. Lasă, că de-acum intri pe mâna mea!”. M-a ţinut la lucru zi-lumină; îl vedeam pe fratele meu cum pleacă la ştrand şi înghiţeam în sec: eu studiam după gipsul „Moise” al lui Michelangelo o dată, şi încă o dată, şi tot aşa până la o virtuală perfecţiune, care uneori mi se părea că se îndepărtează, în loc să se apropie…Admiterea la Pictură nu era deloc floare la ureche. Erau candidaţi care dădeau a cincea, a şasea sau chiar a unsprezecea oară. Am fost depăşit de condiţii, m-am simţit intimidat şi m-am pierdut cu firea. La fel s-a întâmplat şi a doua oară: erau şase-şapte locuri şi peste o sută de candidaţi. Condiţiile de lucru erau crâncene şi mă defavorizau total, trebuia să fii în stare să dai din coate, la propriu. A treia oară mi-am spus că ajunge cu eşecurile; părinţii ajunseseră mai demoralizaţi decât mine. M-am concentrat în aşa manieră încât nimic din afară să nu mă mai influenţeze; am considerat că sunt singur în atelier cu modelul şi am făcut abstracţie de tot, inclusiv de un oltean care urla către consăteanul aflat în celălalt capăt al sălii: „Băăă! Zisă să facem şi cu mâini?”… Am reuşit să împlinesc ceea ce nu reuşisem înainte: să nu mă grăbesc, să nu intru în panică sau în criză de timp şi să realizez ceva care, în primul rând, să-mi placă mie însumi. Am fost notat cu 10 şi la crochiuri, şi la desen, şi la culoare şi am intrat pe primul loc; era în iulie 1981. Am fost repartizat la clasa domnului profesor Vasile Grigore.Întâlnirea cu domnul profesor Lăzărescu avea să-mi confirme înclinarea către executarea copiei după marii maeştri ai picturii. În mod paradoxal, m-am simţit mai neîngrădit în a reda, într-o manieră care pleacă de la un anumit stil, o anumită personalitate artistică certă. Îmi asum mai degrabă condiţia interpretului unei partituri (mai mult sau mai puţin celebră, aleasă de mine dintre paginile unui album, unui catalog de artă veche) decât pe cea a compozitorului.Am simţit bucuria creaţiei repetând o alta (care – în convingerea mea – repetă, la rândul ei, pe o alta), reinterpretând-o, rearanjând-o, remodelând-o, şi am aflat că îndrăgesc mai mult rigoarea creaţiei şi mai puţin fervoarea ei.Ceea ce am privit în copilărie m-a urmărit şi s-a întors la mine, ca tezaur inestimabil de potenţial creator. Ce poate fi mai minunat decât să primeşti harul de a reda, cu ajutorul unor instrumente simple, ceea ce vezi, iar ceea ce ai văzut să te marcheze pe viaţă şi să poţi avea mereu la îndemână un muzeu imaginar în care să te poţi plimba în voie printre cele mai impresionante exponate? N-aş da acest privilegiu pentru niciun fel de glorie terestră, care conţine otrava trufiei individuale. Dacă există vreun risc, e cel mai frumos. De ce? Pentru că în interiorul lui nu există nici început, nici sfârşit şi pentru că seamănă cu „închiderea care se deschide” a lui Noica.Iar pentru că nimic durabil nu se poate face la întâmplare, mai ştiu atât: prin truda şi prin înţelegerea lor asupra picturii, prin raportarea la acest meşteşug, părinţii mi-au oferit comoara cea mai de preţ – accesul la REPERE, și de aici, mai departe, la REFLEXE corecte asupra profesiunii.

Ion LazărIunie 2007

CV

Note biograficeION LAZĂR

1960 − se naşte la Bucureşti, 22 iulie 1979 − absolvent al Liceului de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, Secţia Artă Monumentală 1985 − absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Pictură de Şevalet 1983-1987 − colaborează cu grafică de carte la Editurile Albatros şi Cartea Românească, Bucureşti 1986-1992 − participă la Saloanele Naţionale ale Tineretului 1990 − membru al Uniunii Artiştilor Plastici Profesionişti din România, Filiala Pictură 1991 − devine cadru didactic al Academiei de Artă din Bucureşti, catedra Pictură, cursul „Tehnicile picturii de şevalet” 1992 − participă la Cursul de Restaurare-tablou al Academiei de Artă din Copenhaga, Danemarca, oferit de Institutul pentru Conservarea Operei de Artă „Paul Getty”, Los Angeles (S.U.A.) 1992-1996 − consilier artistic al Galeriei de Artă „Sepia”, Bucureşti 2004 − participă la Simpozionul de Restaurare sub patronaj UNESCO − „Tehnicile LASER în Restaurare”, ţinut la Gura Humorului 2006 − doctor în domeniul Arte Vizuale, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, cu tema „Pictura pe sticlă, de la naiv la bizantin” − a fost membru consultant al Asociaţiei Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din România 2008 - 2010 − coordonează Tabăra de Restaurare (patrimoniu mobil), Arcuş, Sfântu Gheorghe, jud. Covasna 2014 – a decedat

Expoziţii de grup şi colective: Focşani, Tabăra de la Soveja, Galeria U.A.P. (1993), Expoziţia de pictură şi desen a optzeciştilor, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti (1995), Blaj, expoziţia taberei de artă, Galeria Muzeului de Istorie (2006, 2007), Pictori de azi la Balcic, Ediţia a Vl-a, organizată la Cercul Naţional Militar de Fundaţia „Elite Art Club UNESCO” (2007), Şcoala de la Marea Neagră, Bistriţa, Galeria „Arcade” (2008), Forumul Internaţional de Artă, Geneva 2008, Bienala de Artă Contemporană „Aegyssus”, Muzeul de Artă Tulcea (2009).

Expoziţii personale: „Pictură pe sticlă şi desen”, Galeria „Orizont”, Bucureşti (1992), „Icoană pe sticlă”, Galeria „Frezia” Dej (2001), „Izvoade pictate”, Galeria Artelor a C.N.M. (2003), „Trei pictori”, Galeria de Artă a Institutului IRECSON (2006), „Motive bizantine”, Galeria Muzeului de Istorie, Blaj (2008), „Icoane de Crăciun”, Ateneul Român, Bucureşti (2009), „Pictură bizantină”, „Stable Gallery”, Arcuş, Sfântu Gheorghe (2010).

Publicaţii: Între 2004 şi 2009 publică articole pe teme de arte plastice în săptămânalul „TopBussines”, rubrica „ArtTop”; În 2005 a publicat volumul de eseuri „Această enigmă, pictura”, Ed. IRECSON, Bucureşti. În 2008 şi 2009 participă la sesiunea de comunicări ştiinţifice a Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei din cadrul U.N.A.B., în 2010 publică albumul monografic „Trepte către mine însumi” şi colaborează la editarea volumului (ediţie îngrijită, prefaţă şi note) „Curs de Desen” de Traian Brădean, Ed. Polirom, Iaşi.

Referinţe critice: „Enciclopedia artiştilor români contemporani”, vol. I, Ed. ARC 2000, Bucureşti „Peintres roumaines en France”, Ed. Soleil de l'Est, Tours (Franţa), 2006